Bolero de Ravel sa-i ramana numele

Scaunul era facut dintr-un lemn dur, inchis la culoare. Lacul de pe el se scorojise demult. Il atingeam cu palma si-i simteam porii aspri cum mi se agata de piele. Imi plimbam degetele pe speteaza lui prafuita, in timp ce ochii mi se lipeau de tablourile de pe peretii tapetati. In camera rasuna boleroul lui Ravel si totul in jur mirosea a vechi. Mai putin tu. Miroseai a vanilie si-a portocala, eu miroseam a femeie. Asa ca ne-am unit aromele intr-un ritm ciudat de bolero. Loveam speteaza acelui scaun prafuit de fiecare data cand te apropiai. Durea pana la placere si notele muzicale mi se izbeau rand pe rand de tample. Nu stiu cu cat talent muzical te-a inzestrat natura, dar corpul meu te credea cel mai bun dirijor. Parca repetasem piesa aia de zeci de ori inainte. Cunoasteam fiecare nota muzicala, altfel nu-mi explic ritmul ciudat in care traiam acea clipa. Te priveam in ochii cei negri si-mi venea sa rog divinitatea sa plasmuiasca un bolero interminabil. Si habar n-am ce a urmat, ce ti-am spus, cand am plecat acasa, daca te-am mai sunat in ziua urmatoare. Acum imi amintesc doar clipa aia, doar ce faceam noi doi intr-un apus ingalbenit de toamna, in casa cea veche cu muzici de Ravel.

2927 Comments