– dezbracă-te, departează-le, apleacă-te, oferă-te;
– imediat.
-
Recent Posts
Archives
Categories
- Subscribe via RSS
Sunt
Sunt femeie. Sunt o sumă de frici, de coapse care tremură; îmi ard sânii și tu stai neclintit.
Sunt sexualitate și cioburi. Sunt Sodoma și Gomora; te privesc în ochi și ardem împreună.
Ți-am clădit în inima Muntele lui Venus. Să nu-mi uiți niciodată gustul.
Port în poșetă o aritmetică a dorului; am uitat să număr din cauza ta
Îmi notez în carnețel modul în care te doresc
Și-apoi îți recit poezii de scolăriță; cu disperare, cu furie, cu tot ce-i mai rău în mine.
N-am știut să-ți dresez inima
N-ai știut să omori dorul din poșetă.
Și tot plumbul din inimă încă zace acolo.
Decembrie a rămas ultimul argument.
Reducere la absurd
Până la urmă totul se reduce la două lucruri: cine-ți aduce vinilurile preferate și cine-ți face cel mai bun sex oral. Restu-s detalii.
Constatări
De mai bine de 10 luni cuvintele au tăcut. N-am mai scris nimic. Toată lumea întreabă, toată lumea așteaptă un răspuns. Despre ce să scriu? Sufletul meu a făcut zigzaguri, a trișat, a mințit, s-a prefăcut și treptat, treptat a amuțit. N-am nicio poveste cu happy-end de spus. Nu-s nici tristă, nici fericită. Trăiesc într-o mediocritate sentimentală, unde totul pare a fi bine, pentru că în esență nimic nu merge prost. Totul e la fel, nu s-a schimbat nimic. În afară de vârsta din buletin. Progresia aritmetică din actul de identitate e singurul lucru care uneori mă aduce la realitate. Încotro mă duc? La ce sper? Ce să (mai) iubesc?
M-am raportat la iubire ca la unicul salvator. Mi-am zis mereu că trăim ca să iubim. Și că restul vine undeva după virgulă. Am iubit cu-atâta patimă și dor, am șters cu buretele și-am luat-o de la capăt ani la rând, în suflet cu același desen. Același contur, același corp, aceleași mâini. Niște degete lungi care mi-au strâns palmele, sânii și inima. Și-acum încontro? N-am nici hartă, nici busolă, nici instincte ascuțite. Încă mă încred în ce-am în suflet, oricum ar fi el azi. Și-n trupuri care se caută pe întuneric. Poate la un moment dat ele vor fi salvarea sau tortura. Cine știe. Între timp, mai încerc, mai exersez, mai învăț. Iubirea e o lecție permanentă, fără profesor sau manuale. Iubirea e autodidactă, implacabilă, nerăbdătoare să te pună la punct ori de câte ori ți se pare că deții controlul. Fals, niciodată nu posezi iubirea, ea te posedă până la ultima picătură.
Întrebare
“Miroși bine”, mi-a spus și m-a strâns puternic în brațe. Se crăpa de ziuă și eu nu mai îmi simțeam corpul. Se dislocase ușor de carcasă, de piele și de oase și s-acum plutea în mii de particule, nestingherit prin casă.
Pesemne adormise în următoarele 3 secunde, căci îi auzeam respirația sacadată cum îmi încălzește ceafa. Și stând așa, cu ochii pironiți în tavan, piele lipită de piele, prinsă în strânsura palmelor sale, mă-ntrebam: dacă nu simți asta măcar o dată în viață, la ce folos să spunem că trăim?
Sfaturi
Nu vă jucați de-a dragostea; duceți-o până la capăt; faceți din ea cenușă sau altar;
Nu lăsați nimic neterminat: corp, sex, minte, despărțire;
Nu mergeți pe drumuri nevorbite; luați cuvintele și dați cu ele de pereți;
Spuneți totul; smulgeți vălul ăla de tăceri;
Nu risipiți clipa; turnați-o în sânge; inspirați-o adânc în plămâni; trăiți cu toate celulele
Dacă nu iubiți nebunește, nu mai iubiți deloc
Învățați arta sacrificiului, nu a compromisului
Plecați când nu mai e nimic, nu căutați iubirea în stafii
Adorați corpuri goale, sorbiți gustul celui de lângă voi
Iertați, continuați să inspirați omul pe care-l iubiți
Nu pierdeți iubirea; îngrijiți-vă s-o înmulțiți zi după zi.
*sfaturi culese din experiențe intense și (mai puțin) minunate din viața papionului
De ce (te) iubesc
Imi alergi prin ganduri
Si-mi faci din sani altar.
Intarzii des in mine
Si viata incetineste langa tine.
Umerii tai sunt grei
Si-ti caut palmele-n somn.
Imi place linistea din tine
Si cand deschid ochii in ai tai.
Ti-am vazut sufletul la microscop
Si inima mi-a plesnit de iubire.
Atat de simplu e totul
Ca doar necuvintele ne leaga.
Posted in Ganduri blonde
Tagged ganduri, iubire, microscop, ochii tai, sani, sufletul, viata
Leave a comment
Am crescut. Ce fericire
Atât de mult simt c-am crescut in ultimii ani, caci corpul mi-e acum prea mic sa ma cuprinda. Am trait, simtit, descoperit, iubit cat pentru o viata. Au trecut anotimpuri, iubiri, oameni, planuri, nopti, vise, dureri, tigari si sticle de vin. Au trecut ani de cand viata mea se scurge diferit. Am plans, am urlat de bucurie, am ras in soare si-am promis ca voi iubi in fiecare zi. Cu orice pret. Am refuzat banalitatea si-am fugit de sufletele mici. Am crescut in suflet si-am educat o minte. Ma plac, fara vreo urma de regret sau apasare. Fara sa cad in propria-mi patima. Ma uit in oglinda si-mi zambesc ca am ajuns pana aici. Sunt curajoasa, cu toate relele care mi-au curs prin sange. Ma plac si ma ofer pe tava unui suflet care poate iubi infinit. Caci asta e singurul lucru pe care nu (mai) vreau sa-l compromit. Iubirea. Fie e totala, neconditionata si toata numai a mea, fie mai bine sa dispara. Iubirile mediocre au efect de otrava, iar corpul meu vrea sa ramana viu. Vreau iubirea completa, iubirea care sa-mi puna celulele-n miscare si care sa ma faca sa ma trezesc in zori de zi frumoasa. Iubirea care sa-mi celebreze corpul si mintea si sanii. Iubirea pentru care lumea exterioara e doar o scena in care in fiecare zi invatam sa mergem, nu o padure unde iesim la vanatoare. Am ajuns in momentul din viata mea cand iubirile nu se mai impart in felii mici pe care vreau sa le inghesui in toate buzunarele. Acum incerc sa-mi asez sufletul si sa respir. Vreau sa deschid larg fereastra in fiecare dimineata si sa respir viata pana la extaz.